„Parada voastră homosexuală nu ne va rezolva problemele”

Am știut dintotdeauna că sunt altfel decât cei din jurul meu. M-am simțit mereu așa cum sunt acum. Dar abia pe la 13-14 ani, când am început să citesc despre homosexualitate și ce înseamnă ea, mi-am confirmat că, da, ăsta sunt eu. 

Fără ofensă, dar parada voastră homosexuală nu ne va rezolva problemele, ba nici nu ne dă curajul să ne asumăm ceea ce suntem.

De fapt, va face exact contrariul. Pentru că mintea obișnuită, comună, ușor de impresionat percepe manifestația voastră ca pe ceva dezgustător și, din nou, dați greș în a ne construi imaginea a ceea ce suntem, adică oameni. Dați greș în a reflecta umanitatea noastră.

În ceea ce privește așa-numita problemă LGBT, sunt indignat. Indignat chiar de apelativul ăsta, LGBT, pentru că ne batjocorește oarecum, ne face inferiori, de parcă am fi o clasă de obiecte.

Ni se indică să nu folosim termeni precum „homosexual”, „bisexual”, „transsexual”, „lesbi” etc. și să ne definim, în schimb, drept „membri ai comunității LGBT”. De ce? Pentru că sună mai bine pentru exterior, mai ușor de digerat, neavând același impact asupra minților oamenilor obișnuiți. Nu numai că denumirea asta ne subminează, ne minimizează sexualitatea (ca și cum ar fi una secundară sau una alternativă), ci cred că ne desemnează ca pe persoane cu un handicap sau ca pe bolnavi mintal. În ceea ce mă privește, mi-ar conveni termenul „sodomit”. Sună mult mai bine și oferă oamenilor o idee despre ceea ce suntem noi.

Sexualitatea nu ar trebui să reprezinte o comunitate, un grup, o instituție. Este una dintre trăsăturile primare ale rasei noastre, este carnalitatea. În timp ce scopul nostru e să ne facem înțeleși, fiind refugiul multora, parada voastră nu are nimic de-a face cu scopul original.

A fi homosexual nu înseamnă a flutura steaguri, a batjocori simboluri religioase, a fi machiat și înălțat pe tocuri ca o femeie. Înseamnă a fi bărbat atras, pur și simplu, de dotarea unui alt bărbat, atât.

„Dragostea întotdeauna câștigă”, „Dragostea este iubire”. Trebuie să reamintesc că sexul și dragostea sunt lucruri diferite și că pot exista independent? Atunci, de ce se folosește „dragostea”, un sentiment nobil, ca o scuză pentru sexualitatea oamenilor?

Toleranţă? De ce avem nevoie de toleranță? Eu arăt toleranță față de toți cei care nu se supără pe modul meu de a fi. Toleranță pentru ce? Nu suntem criminali, nu suntem invalizi pentru a avea un tratament special, pentru a sta pe capul cuiva sau pentru a fi tolerați. Avem nevoie de indiferență. Pentru că indiferent de ce facem, atâta timp cât e legal, nu prezentăm niciun motiv de îngrijorare. Așa că cei deranjați de ceea ce văd să își mute privirea de pe noi.

Singura modalitate în care homosexualii vor avea o viață normală este să acționăm ca ceea ce suntem, să ne comportăm în mod natural în societate și să avem curajul de a fi homosexuali, sau cum om fi, în public. Desigur, la început vom suporta un val mare de violență, dar, cu timpul, ceilalți se vor obișnui cu existența a ceva diferit de ei, ori doar își vor căuta altă treabă. Continuând să le cerem agresorilor să ne lase în pace și bazându-ne pe vreun sprijin de la guvern, shits about to go down.

Am știut dintotdeauna că sunt altfel decât cei din jurul meu. M-am simțit mereu așa cum sunt acum. Dar abia pe la 13-14 ani, când am început să citesc despre homosexualitate și ce înseamnă ea, mi-am confirmat că, da, ăsta sunt eu. Nu am avut nicio restricție, de nicăieri, nu am avut vreo teamă. Dar cunosc câțiva oameni care dau vina pe ei pentru ceea ce sunt și trăiesc în permanență frica de a fi judecați.

Nu am vrut să cedez în fața presiunilor societății. Nu din punctul ăsta de vedere. Societatea e ceea ce o facem noi, oamenii. Dar iubirea nu poate fi condiționată de societate, cum nici atracția sexuală nu poate fi. Într-adevăr, m-am deschis cu greutate în fața celorlalți, însă prietenii apropiați, care mă cunosc, mi-au rămas alături și după ce le-am explicat cum sunt eu. Și așa, România e o țară printre cele mai homofobe, mai mult din cauza acestui tip de paradă, nu mai zic de Botoșani. Acum, sunt mult mai deschis și asumat, pentru că îmi place așa cum sunt. Și atâta timp cât nu ofensez pe nimeni, nimeni să nu aibă treabă cu mine.

Ciprian Băiceanu, 20 de ani, absolvent al Laurianului, fost olimpic național de limbi clasice. 

de |2019-06-17T13:56:46+00:0017 iunie 2019|Din sertar, Editorial, TOP NEWS|

Leave A Comment